Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009 periodic nr. 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
SCURTĂ DESCRIERE A ACESTEI REVISTE
DEZBATERILE NOASTRE
O NOUA DEZBATERE : « PARTIDE DE DOCTRINĂ SAU GRUPĂRI DE INTERESE FĂRĂ PRINCIPII
FRAGMENTE DIN ROMANUL « FEMEIA, FIE EA REGINĂ…
FRAGMENTE DIN ROMANUL ,,FEMEIA, FIE EA REGINĂ...\"- continuare
FRAGMENTE DIN ROMANUL ,,FEMEIA, FIE EA REGINĂ...\"- continuare II
CONSOLIDAREA MICII GOSPODARII RURALE ÎN ZONA DE MIJLOC A CURSULUI IALOMITEI
Amplificarea activităţii economice în zona VALEA PRAHOVEI
APEL CÃTRE PRIMARII COMUNELOR ROMÂNIEI
COMPLETĂRI LA BIOGRAFIA LUI EMINESCU?
CONSTANTIN FROSIN PREZINTĂ ÎN LIMBA FRANCEZĂ POEMELE LUI ION BARBU
GEORGE ANCA PREZINTĂ ÎN LIMBA ENGLEZĂ TREI POEME PE O TEMĂ CLASIC-ROMÂNEASCĂ
POEZIE CONTEMPORANĂ ROMÂNEASCĂ - Versuri de George Anca
Versuri de Rodica Elena LUPU
Corneliu FLOREA - DORURILE OANEI PELLEA
Despre cărţi şi noi apariţii editoriale - VOLUME DE: Feodor Angheli, Rodica Elena Lupu, Elisabeta Iosif, Georga Roca, Abhel Bardac, Carmen Catunescu, Florica Bud, si publicatiile \"AMANAHUL ASQLR\", \"Cetatea lui Bucur\", \"Dor de dor\" COMENTATE DE: Al.Florin Tene, Constantin Frosin, Melania Cuc, Ion Balu, Adrian Erbiceanu, Ionut Caragea, Cezarina Adamescu, Constantin Mitulescu, Pamfil Biltiu
CĂRŢI ŞI NOI APARIŢII EDITORIALE - CONTINUARE
CĂRŢI ŞI APARIŢII EDITORIALE - CONTINUARE 2
Partea întâi „DIN FOLCLORUL INTERNETULUI”: anecdotele vremii culese de George ROCA şi Cezar TEODORESCU:
TABLETA MEFIETICULUI
Să salvăm Casa Haret!
RUBRICA LUI Ioan LILĂ - PASO DOBLE 3
OFERTE!
CASATORIE
PAGINA A CINCEA

 

 DESPRE CĂRŢI ŞI NOI APARIŢII EDITORIALE


 Corneliu FLOREA

DORURILE OANEI PELLEA  

Mi-e dor de oameni delicati si buni.
De oameni destepti si generosi.
De educatie si traditie.
Mi-e dor de bun-simt si bunavointa.’’
din   JURNALUL  OANEI  PELLEA
pag 16, editia  2009   

Cu ceva  timp in urma  scriitoarea  Monica  L  Corleanca din Cincinnati mi-a vorbit entuziasmata despre JURNAL 2003-2009 al bine-cunoscutei artiste de teatru OANA  PELLEA: „Este exceptional, o savoare, total deosebit de jurnalele pe care le-am citit. Ti-l recomand’’. A trecut un alt timp, mi-am amintit si l-am rugat pe bunul meu prieten bistritean, scriitorul Virgil Ratiu, sa faca rost de un exemplar si sa mi-l trimita. Nu a trecut mult timp si l-am primit. Cu intentie am pomenit timpul de trei ori, nu atit pentru ca  jurnalele sunt, intii de toate, timp fixat de autor intre zile, luni si ani, ci pentru ca Jurnalul Oanei Pellea iti cere timp si dupa lectura, timp de meditat, de reamintit din cind in cind…

L-am citit intr-o parte de zi si doua nopti pina spre zori. De la un timp citesc mai  incet, cu pauze, cu un creion in mina, sublinez si fac insemnari pe marginea filelor. Multe am subliniat si notat pe marginile filelor citite, jurnalul e facut ferfenita, ca notitele unui curs in pregatire pentru examen. De data asta nu a fost febra examenului ci trairile pe care mi  le-a dat  lectura  acestui jurnal.
 
Oanei Pellea ii place sa asculte Mozart, si in Anul 2005, care a fost Anul Mozart, scrie: „Ascult Mozart la kilogram. Am trei kilograme de Mozart, adica tot ce a scris, am cumparat tot cu 99 de euro… intr-o cutie mare ca de bomboane, 3kg, l-am pus pe cantar, adica 176 de CD-uri…”. Il asculta mereu si eu i-am comparat jurnalul ei cu un concert de Mozart, mai precis cu  Concertul  pentru flaut, harpa si orchestra. Asa i-am compart eu jurnalul. Ceea ce a pus Mozart in concertul sau pe note, Oana Pellea a pus in jurnalul ei in  cuvinte. Mai mult Oana este flautul din concert, harpa este comunicare dintre ea si „cei dragi din cer ce stau in palma lui Doamne-Doamne” iar orchestra, ei da, orchestra este scena ei: cind cea mica pe care profeseaza, cind cea mare, a lumii, in care este, pe rind, cind pierduta, cind nemultumita, cind vedeta de teatru recunoscuta international. Flaut, harpa si orchestra sau Oana, credinta si personajele ei.

Acest concert a lui Mozart are trei parti : allegro, andantino, rondo, jurnalul Oanei Pellea are deasemenea trei timpi cuprins cronologic in niste ani in care de fapt limitarea timpului este neatinsa, pentru ca autoarea fiind foarte credincioasa este insufletita de o fericire divina ce ii da acea  nedespartire de cerul unde ii sunt toti cei dragi ai ei in palma lui Dumnezeu, ori asta inseamna eternitate. Prima parte a jurnalului, este un allegro cu multa orchestra in care flautul are scurte intermitente : „Ni se spune tot timpul ca trebuie sa ne adaptam. La ce? Cum sa ma pot adapta la o lume urita si bolnava? Pentru ca ochii mei asa o vad…’’. Orchestra o acopera iar ea fuge linga Dodo, iubita ei mama, sau la Amza, la marele Amza Pellea, pe care Doamne, Doamne il tine in palma si-l roaga sa-i descreteasca si lui  fruntea, asa cum facea  compatriotilor  sai, zic. Oana Pellea nu se poate adapta, este o neadaptata. Felicitari Oana Pellea, nu-ti face pres din personalitatea ta ca sa treaca toti  raii si uritii lumii zilelor tale. Fii precum a fost tatal tau, colegi de ai sai, de ai tai. Fii cum va povatuit  marele vostru  profesor Mihai  Popescu: „Sa nu-ti vinzi niciodata sufletul’’! Si cei daca plingi des? Oamenii inzestrati cu minte si suflet sensibil pling, zdrentele umane nu.
 
Partea a doua, atit in concertul lui Mozart cit si in jurnalul Oanei Pellea, este un andantino cu mai putina orchestra si mai mult  flaut si harpa, cu tragedia flautului sprijinit in durere de harpa in jurnal. Ascultati concertul, cititi jurnalul.  Cind cititi  20 iulie 2009 veti intelege toata tragedia Oanei Pellea, un esantion din tragedia neamului romanesc din secolul XX, din care a izbucnit magma incandescenta a acestui jurnal. La toate acestea s-a adaugat si hazardul patologic al parintilor ei, care a fost napraznic pentru firea ei, facind-o sa izbucneasca: „Da’ de ce pizda măsii, aşa e viata?”. Nu stiu, nu stiu daca cineva iti v-a putea raspunde cert. Stiu ca, absolut toti  izbucnesc de multe ori  in viata la fel, stii si tu. Tu cel putin ai sprijinul harpei, altii-s singuri si dezarmati. Anul 2004 lipseste din jurnalul Oanei Pellea, intelegem ca a fost un an foarte greu pentru ea, nereusit ca viata dorita, numai doruri neimplinite. Apoi, in 2005, se ridica de sub strivirea soartei sale si incet, incet reintra in iuresul lumii, in cadenta ei, in felul ei de a gindi si simti, intra in al treilea timp al  jurnalului ei, un rondo, la fel ca in concertul lui Mozart.

Orchestra este dominanta, favorabila flautului care isi indeplineste multe din dorintele sale fata de parintii ei dragi si atinge culmi profesionale internationale. Cu toate acestea, flautul are laitmotive triste de nemultumiri: „Un Bucuresti nebun, blocat… Soferi nervosi se injura. Claxoane. Zgomot… Agresivitate si nepolitete. Isterie si graba, multa graba… Politicienii se cearta si isi arata limbile cu nerusinare…”. Pleaca la munte, la casa din cer, cum ii spune, apoi singura la Tismana  unde se roaga, mediteaza si „Mi-e dor de ai mei din cer”. Se retrage des in lumea ei artistica, pe planeta artistilor ei dragi si stimati. E un rondo divin cum numai inteligenta sensibila a femeilor superioare poate imagina. Este si un rondo romanesc in care sentimentele ei fata de obirsie revin cu dragoste si mihnire: „Pentru Dumnezeu, in tara asta au fost si sunt valori… In tara asta s-a murit si s-a trait demn si cu principiii… Scriu cu durere, cu multa durere, despre tara pe care o iubesc. Dar trebuie sa ne trezim”.
 
Iti multumesc Oana Pellea pentru sentimentele tale de dragoste si pretuire a tarii noastre, milioane de romani obisnuiti au aceleasi sentimente si deferenta. Majoritatea romanilor sunt indignati, majoitatea protesteaza, inabusit sau liber, impotriva celor ce insulta si denigraza tara romaneasca, de la politicienii  grobieni ai tuturor partidelor la  ratacitele elite bucurestene obnubilate de kitschizarea valorilor si adevarului.

 

 UN STUDIU CU MULTE DATE NOI DESPRE

 FAMILIA CANTEMIR
 

Rădăcinile dinastiei domneşti Cantemir se trag de la conducătorii Hoardei de Aur; mama unuia dintre strămoşii Cantemirilor era chinezoaică; bunelul domnitorului Dimitrie Cantemir a fost executat de sultan pentru că a fost incomod; iar tatăl lui Dimitrie, Constantin, a primit tronul Moldovei drept răsplată pentru că a salvat haremul sultanului de la moarte – aceste şi alte descoperiri de senzaţie au fost făcute de ambasadorul Feodor Angheli în manuscrisul cărţii sale „Epoca şi arborele genealogic al neamului Cantemir (interpretare nouă)”, transmite Info-Prim Neo.
Diplomatul, jurnalistul, scriitorul şi cercetătorul Feodor Angheli a făcut aceste descoperiri consultând materiale
de arhivă turceşti, austriece şi ale poporului Nogai. Potrivit lui Angheli, concluziile unor istorici precum că neamul lui Cantemir ar fi avut rădăcini comune cu Emirul Timur (Tamerlan, 1336-1405) nu sunt susţinute de fapte istorice. „Tamerlan este un fenomen exclusiv al Asiei Centrale, iar Cantemir – un fenomen de pe malurile râului Volga”. Genealogia familiei Cantemir, originară din tribul Mansur al Marii Hoarde Nogai, cuprinde şase sau şapte ramificaţii. Mansur a fost han al Hoardei de Aur în anii 1419-1427. În anii următori, '20-30 ai secolului XV, s-a format Hoarda Nogai, după dezintegrarea Hoardei de Aur, iar fondatorul acestei hoarde a fost Edigey. Mama lui Edigey a fost chinezoaică. Către mijlocul sec. XVI, Hoarda Nogai cuprindea 18 popoare tribale, printre care şi cel al Mansurilor, de la care se trage neamul Cantemireştilor, susţine Angheli. Toţi stramoşii Cantemirilor au fost musulmani, afirmă autorul, şi ei nu puteau purta nume greceşti, slavone sau latine, precum afirmă unii istorici. Conform arhivelor, neamul Cantemireştilor are următoarele trepte: Edigey – Mansur – Divey – Araslan Divey – Araslanoglu Cantemir (alias Cantemir Divey, bunicul lui Dimitrie Cantemir) – Constantin Cantemir.
Cantemir este un pseudonim şi se compune din două cuvinte: kan (han) + demir (fier), ceea ce împreună ar înseamnă “han de fier” sau “han puternic”. Strămoşii Cantemirilor puteau să se stabilească în Bugeac după ocuparea de către otomani, în anul 1484, a Akkermanului şi Chiliei, când sultanul Baiazid II adăposteşte în aceste locuri 40 de mii de tătari Nogai şi crimeeni, scutindu-i de impozite. Dar, cel mai probabil, ei au ajuns aici după campania din 1538 a sultanului Suleiman I Magnificul, când turcii au cucerit Tighina, numind-o Bender. În aceeaşi perioadă, a fost definit hotarul între Bugeac şi Moldova , de-a lungul Valului lui Traian, după care poarta a mutat la gura Niprului şi în Bugeac mulţi tătari Nogai. În secolul XVI, din tătarii Nogai s-a desprins o parte care a format hoarda Bugeacului (Akkerman). În 1610-1617, uluşii lui Cantemir traiau în partea de vest a cursului inferior al Niprului, susţine Angheli.
Între 1622-1637, Cantemir Araslanoglu a fost guvernator al provinciei Silistra, care se întindea de la Silistra bulgărească până la gurile Niprului şi Dunării, inclusiv Dobrogea, Akkerman şi Chilia. Araslanoglu, bunicul lui Dimitrie Cantemir, a avut cel mai înalt titlu militar
oferit de Paşă – vizir (ministru), “administratorul malurilor Mării Negre” – drept răsplată pentru contribuţia sa în bătăliile cu polonezii în timpul campaniei din 1621 a sultanului Osman II la Hotin.
Potrivit lui Angheli, bunicul lui Dimitrie Cantemir avea un pronunţat sentiment antipolonez, fiind în acelaşi timp un apărător vehement al islamului. Deţinea în Bugeac, în anumite perioade, armate de până la 40 de mii, o forţă de care se temeau şi în Hanatul Crimeii, dar şi la Istanbul . Din ordinul sultanului Murad IV, la 5 iulie 1637, Cantemir Araslanoglu a fost executat la Istanbul. Pretext a servit faptul că feciorul său mai mic, aflat în stare de ebrietate, omorâse un musulman. Adevăratul motiv
, însă, a fost altul. Poarta se pregătea de război cu Iranul şi avea nevoie să facă pace cu polonezii, care vedeau în Cantemir Araslanoglu un duşman implacabil. Aici se adaugase şi rivalitatea aprigă dintre hanul Crimeei, Inayet Girey şi Cantemir Araslanolgu, care ţinea Poarta în permanentă tensiune. Astfel, sultanul a hotărât să-l elimine pe incomodul conducător al Nogailor din Bugeac, după ce l-a înlăturat mai întâi pe hanul Crimeei.
Bunicul lui Dimitrie Cantemir avea multe soţii şi în Crimeea, şi pe malurile Niprului şi ale Dunării. În documente
sunt fixate patru soţii – atât cât permitea islamul, celelalte erau cadâne. Se pare că una dintre soţiile lui a fost creştină. De la Constantin Cantemir şi porneşte „originea creştină” a unei noi dinastii, numită dinastia lui Constantin Cantemir. Potrivit autorului, la 15 august 1672, Constantin Cantemir şi oştenii lui moldoveni au salvat de la un atac polonez haremul sultanului Mehmet IV. Drept răsplată, la 15 iulie 1685, Cantemir a ocupat tronul (1685-1693) Moldovei şi a primit numele de Constantin. Pe linie paternă, dinastia Cantemir a durat 117 ani. În anul 1820, dinastia Cantemir a luat sfârşit, prin moartea nepotului lui Dimitrie Cantemir, colonelul Dmitri Constantinovici, care se îmbolnăvise de ideea fixă că ar fi domn al Moldovei şi Valahiei.
____________________
Autorul acestei carti este  Fiodor Angheli, născut la 24 octombrie 1935 în satul Gaidar, raionul Ceadâr-Lunga, Fiodor Angheli este absolvent al Institutului statelor Asiei şi Africii al Universităţii „M. Lomonosov” şi al Şcolii superioare de partid din Moscova. A fost corespondent al ziarelor „Novosti” (1967-1972) şi „Pravda” (1974-1979) la Bucureşti. A activat în secţia relaţii externe a Comitetului Central al PC din RSSM (1972-1974). A fost directorul general al Agenţiei „Moldpress” (1983-1990) şi, ulterior, şeful Biroului Agenţiei „Itar-Tass” în Moldova (1990-1994). Deputat în Parlamentul R. Moldova (1990-1998). Ambasador al R. Moldova în Turcia, Egipt şi Quweit, cu reşedinţa la Ankara (1998-2001).

 

 

 

 

 

AUTOPORTRET/AUTOPORTRAIT,
de Rodica Elena LUPU
Editura ANAMAROL, 2009, Bucuresti

 

Cât de rar te poţi privi in oglinda sufletului unui Poet – cartea lui de versuri – şi să-ţi revezi propriul suflet, cu trăirile lui, de fapt, ale tale, cu bucuriile şi suferinţele lui, de fapt ale tale. De fapt, ale tuturor. De fapt, ale lui homo universalis, care este suma lui homo faber, homo sapiens, homo ludens… De fapt, să te revezi, în primul rând, întru neuitare, OM, şi-apoi, rând pe rând, întru mirare şi delectare, faber, sapiens şi ludens…

Poezia ca stare. Să fii in stare să-ţi întrebi propriul eu, acela, insondabilul : «Oglinda, oglinjoară /Care-i cea mai benefică stare, bunăoară?» Iar răspunsul să ţi-l culegi de pe buze, în chip de petale de flori, şi să-l depui ca omagiu la picioarele Poetului…

Poezia ca mod de viaţă. Să te uiti în ochii semenilor, şi-apoi să le culegi impresiile, să vezi ce-ai semanat, şi să le depui în tainitele inimii : «Poezia ta cu noi are / De fapt, nu are/ Asemănare… ». Iar tu să roseşti frunzărindu-ţi inima, şi să-ţi crească, în chip de Crez, aripioare…
Poezia ca Iubire. Să-ţi iubeşti Trecutul, Istoria, să-nţelegi, cu indulgenţă, Prezentul şi să te rogi pentru Viitor şi Viitorime. Să vezi şi să crezi… Să vezi şi să creezi… Crede şi nu cerceta… Creează şi vezi ce-au zămislit propriile tale plăzmuiri… Şi nu uita că la început a fost Cuvântul…  

Poezia este timp (o farâmă de Timp) spaţializat (Spaţiu circumscris unui petic de hârtie), pus în mişcare de Iubire (îngemănarea cu Muza, cu inspiraţia – inspirăm şi trăim). Poetul inspiră Poezie şi trăieşte. Prin ea şi pentru ea. De fapt, pentru noi, pentru a ne face mai buni, mai frumoşi.
Şi reuşeşte să ne facă viaţa mai bună. Nu mult, doar atât cât trebuie pentru a cunoaşte străfulgerarea crâmpeiului de fericire, cea atât de efemeră, de evanescentă, ba chiar mirobolantă… Mirarea de a ne descoperi altfel, pe noi şi lumea înconjurătoare, e de ajuns pentru a ne face fericiţi.

Poezia este o lecţie de mirare. Ne mirăm că suntem, în ciuda a toţi si a toate. Ne mirăm că iubim, în ciuda urii şi ostilităţii ce ne strivesc din toate părţile. Ne mirăm că ne putem prelungi şi înmulţi prin iubire, prin vlăstarele cărora le dăm rod, asemeni Arborelui Vieţii şi al Adevărului. Ne mirăm că ne mai putem mira…
 
Poezia ca delectare. Înainte de atemporala răfuială decembristă, rafturile librăriilor erau pline de cărţi de poezie clasică şi modernă, care se epuiza rapid. Se editau cărţi de poezie, chiar şi ale unor poeţi nu extrem de cunoscuţi şi proslăviţi de critică, în tiraje de 20.000 exemplare, clasicii şi cei celebri ajungând la tiraje de sute de mii de exemplare. Unde sunt acele vremuri, veţi întreba, reluând, retoric : Où sont les neiges d’antan ? Où sont les bons vieux temps ? Eu aş întreba cvasi-retoric: Unde ne sunt visătorii ? Unde ne sunt cititorii de poezie? Vor fi dispărut ei cu toţii în tulburele vârtej?!

Era, în adevăr, Poezia pentru ei o delectare? Sau sperau să-şi alunge plictisul şi disperarea, găsind eventual acolo reţete ale fericirii posibile în acele vremi, sau vreo scânteie de revoltă? Erau cititorii aceia fideli Poeziei ? Sau le cumpărau pentru că erau mai ieftine decât romanele, de exemplu? Doar pentru a umple un gol în bibliotecă? Existau de pe atunci bogaţi în devenire şi cereau librarilor – eram prieten cu aceştia, cum sunt şi acum - să le dea vreo doi, să zicem, metri de cărţi de o anumită înălţime şi lăţime, ca să fie uniforme, să dea bine la imagine… Sau eram toti o ţară de bogaţi în devenire?!   

Eram o ţară de oameni care visam la mai bine. Ucigând Poezia din noi şi condamnând poeţii la uitare, am devenit mai săraci ca înainte, pustiul din suflete neputând fi mobilat ori decorat cu zorzoanele din tinichele lucitoare, oferite de economia de piaţă, care ne îndeamna la vânzarea de suflet, mult mai cumplită ca vânzarea de ţară. Ţara era exterioriul, sufletul este lăuntricul, este Sinele, este firea şi firescul, natura noastră. Suntem vinovaţi de extrem de înaltă trădare pentru că am trădat Poezia şi Poeţii la uitare prin nelectură, prin abandonul de spiritualitate.

Nu vom redeveni bogaţi spiritual decât prin întoarcerea la izvoare, la Poeta Vates, la Poezie, la Cuvântul cel dintâi stătător, decât redevenind noi cei primordiali, independenţi de perisabilă şi înjositoare materie. Revenind intra muros, reintegrând acel Palat în care desfătarea spirituală este singura preocupare, cea mai înălţătoare şi innobilantă dintre toate. Trăim paradoxul unor vremuri teribile: nu Poeţii au fost daţi afară din Cetate, ci noi ne-am alungat din Cetatea Poeziei, lasându-ne atraşi cu mărgeluţe de sticlă colorată de neguţătorii noului Bizanţ care este Occidentul actual.

În actualul Occident, editorii de poezie dau faliment, căci NIMENI nu mai citeşte Poezie… Trist! Să fie oare adevărat că Occident este participiul verbului occire: a ucide, în franceza veche, ceea ce ar da în limba română: cel care ucide?! Sau că, în aceeaşi franceză veche, unde oc însemna DA, Occident ar însemna: Cel care spune DA la toate?! Problema este cu eşti de acord, la ce spui DA, se prea poate să spui DA în loc de NU, atunci când, de fapt, ar trebui să te opui! Să te revolţi sau să iei măsuri ca un anumit lucru să nu se producă, să nu aibă loc! Asta ar însemna supunere oarbă, depersonalizare!

Iată lumea în care am intrat, în care ne-am dorit într-atât să intrăm, după care am jinduit ani de-a rândul… O lume în care, într-un dicţionar Larousse, citeam, în anii ’90 : «Poetul este o fiinţă ruptă de realitate, cu capul în nori, care nu se poate apuca de treburi serioase»! Iată în ce mod ruşinos este expediat Poetul în această lume, de Cetatea actuală care, nici ea, nu acceptă ingerinţa sufletescului, spiritualului şi mentalului în societatea contemporană, care are cu totul alte idealuri – să vândă tot ce se poate vinde şi să câştige sume enorme de bani.
Acesta fiind, de altfel, singurul lucru care poate face fericit, pare-se, pe omul contemporan, locuitor al Planetei numite Occident, străină de planeta Micului Prinţ, a Poeziei şi a Rozei: “L’important, c’est la rose, l’important!”, spunea un cântecel cu ceva vreme în urmă (desigur, roza de acolo desemna cu totul altceva...). Şi totuşi, cântecul de lebadă al lumii ăsteia nebune în cursa ei după bani şi spre nicăieri, ar fi întoarcerea la poezie, sensibilitate, frumuseţe, puritate, subtilitate etc. La starea de bine pe care ţi-o conferă lectura unei poezii de bună calitate, pe un fundal muzical de calitate...

Toate acestea le desluşim din poemele unei Doamne a Poeziei, pe care am descoperit-o cu delicii, într-atât de intens agreabilă a fost surpriza ocazionată de momentul cunoaşterii acestei Personalităţi a Prezentului, prezenţa ei pe scenele culturale de la noi augurând un bun viitor al literelor şi artelor în această ţară. Par poeme scrise de mine, de tine, de el sau de ea, de noi sau de voi, de ei ori de ele, de oricare dintre noi, căci în fiecare poem ne regăsim, în ipostaze care ne fac plăcere sau ne storc lacrimi. Greu de încadrat în tipare poetice o astfel de poezie, straină oricăror obediente. 

Fără teama de a greşi, o putem încadra pe RE LUPU (ştiaţi că Re înseamnă Rege, iar uneori, cuvântul Re’, un soi de abreviere ad hoc, era desemnarea Reginei de către Rege aşa, ca un alint: La mia Re’, come sta la Sua Maestà?), într-o singură categorie, mai puţin (sau deloc) convenţionala: cea a Poeţilor fără Frontiere! Imprevizibilă, transgresând orice orizont de aşteptare, demolând vechile grile de lectură, reinventându-se continuu sau întorcându-se, la modul propriu, în trecutul (uneori abscons) al Poeziei, RE LUPU ne-a demitizat imaginea Poetului locuitor al propriului Turn de Fildeş.

Peregrină pe meridianele lumii, prin civilizaţii şi societăţi diverse şi heteroclite, poezia ei pare un Jurnal de bord, consemnând momentele demne de a învinge curgerea vremii, par oglinda propriului suflet în care se priveşte înainte de culcare, dar şi înainte de ivirea zorilor, pare emanaţia propriei aure purtătoare a unui nimb unic, dar şi înregistrarea sonoră, în tonalităţi specifice simfoniei, a vocilor inimii. Poeta călătoreşte prin lume în căutarea propriului Sine, sperând, cvasi-utopic, într-o grabnică revedere şi regăsire, nemaiavând nimic în comun cu poetul prizonier al Turnului de Fildeş.

Poeta coboară în Agora (nicidecum claustrofobia nu e de vină!), căci unde este mai probabilă şi propice găsirea lui UNU, decât în Multiplu? Asumarea condiţiei umane, a responsabilităţii ce-i revine ca deschizătoare de suflete şi de lumină (încleştată uneori în lupta cu întunericul), mântuitoare de angoase şi anxietăţi, Poeta închină adevărate Ode şi Imnuri mamei iubite, trimiterea la Primordial, la Mama Primordială care este Viaţa, la Creatorul nostru al tuturor, fiind, dacă nu foarte evidentă, cel putin plauzibilă. Remarcabilă şi subtilă ODA închinată Tatălui Ceresc, prin Imnul închinat Mamei!

Rândurile puţine dar, sperăm noi, elocvente, ne-au fost inspirate de Poezia Doamnei RE LUPU, dar şi de puţinele clipe petrecute în extrem de plăcuta ei companie, în care am încercat să o descos, cu delicată discreţie, despre unele aspecte care-mi scăpau, de exemplu, cum reuşeste să se împartă între funcţia de conducere, posturi de radio şi de televiziune, între propria creaţie şi cea a celor publicaţi de editura pe care o conduce. O Poeta fără Frontiere, dar şi fără Timp, iată o posibilă definiţie a Poetei în chestiune, dar care domină maiestuos Spaţiul Poeziei, unde se mişcă cu dezinvoltură!

Am tradus cu plăcere această Poezie, care, trebuie s-o recunoaştem, la început ne-a intrigat, alteori ne-a lăsat interzis, anumite poeme fiind descinse parcă din pana marilor Poeţi ai Panteonului literaturii române unde, e de presupus, va avea un loc al ei. Alteori, ne întrebam de unde provine această poezie, care sunt sursele ei şi ce a inspirat-o. Lupa extrem de puternică cu care operează Traducătorul, ne-a edificat curând ! Pare o variantă feminină a eliadescului Mit al Veşnicei Reîntoarceri... Dar care nu întoarce spatele Realităţii, Oamenilor, Timpului ori Spaţiului, într-o Mişcare rectilinie spre Înalt. Superb!

Prof. univ. dr. Constantin FROSIN

 

 

  
 VISUL CA EXERCIŢIU AL IMAGINAŢIEI
O interesantã surprizã este cartea prozatoarei  Elisabeta Iosif, intitulatã simptomatic   „Globul de cristal”, obiect magic dãtãtor de energie, simbolul stelei Wen Chang, care activeazã spiritual, impulsioneazã creaţia literarã, inteligenţa, imagin aţia, dorinţa de cunoaştere  şi nu în ultimul rând visul.

Cartea, deschisã cu preambulul „Unde au dispãrut zeii”, semnat de autoare, cuprinde şapte povestiri ce tangenţiazã cu oniricul, fiecare având titluri extrase dintr-o interesantã surprizã este cartea prozatoarei  Elisabeta Iosif,   intitulatã simptomatic   “Globul de cristal”,  obiect magic dãtãtor de energie, simbolul stelei Wen Chang,  care activeazã spiritual, impulsioneazã creaţia literarã, inteligenţa, imaginaţia, dorinţa de cunoaştere  şi nu în ultimul rând visul.
 Cartea, deschisã cu preambulul”Unde au dispãrut zeii”, semnat de autoare, cuprinde şapte povestiri ce tangenţiazã cu oniricul, fiecare având titluri extrase din metaforã: ”Captiv în împãrãţia lui Hades”; ”Seara sânzienelor”; ”Globul de cristal”; ”Cometa cu plete”; ”Potopul de searã“; ”Cântecul fântânii din pãdurea surdã”  şi ”Trenul de duminicã“.
 Prozele  scrise cu acurateţe  sunt parabole ale singurãtãţii personajelor a cãror viaţã gliseazã între vis şi realitate, sunt exerciţii excelente de imaginaţie la graniţa dintre monotonia realitãţii şi izbucnirea ei în oniric. Personajele trãiesc cu un pas înaintea visului, tatonându-i misterul şi surpriza, percepţia are ceva incert, se inflameazã uşor de haloul visului, (Captiv în împãrãţia lui Hades)  starea lor e adesea între vis şi realitate (Seara sânzienelor), de confuzie oniricã (Cântecul fântânii din pãdurea surdã). Multe din ele sunt nişte fiinţe romantice, atinse de comportamentul bizar, imprevizibil, au reacţii stranii, nu cu totul în logica realului. Între ele şi normalitate e un dezechilibru fragil, un raport ambiguu, care le face insolite, ciudate. Naraţiunea oscileazã între realul prezent şi trecutul fantastic (Globul de cristal). Aceastã balansare e, de altfel,  şi sursa viziunilor, a anamorfozelor:”orbirea nu-i veşnicã, dar veşnic în viaţã stã stabilã orbirea”, fiindcã aceasta stimuleazã imaginaţia. Personajele povestirilor intuiesc în mişcarea lor o alegorie a destinului, consimţind sã se joace cu propria viaţã, sã-i accepte capricile, ca în foarte frumoasa povestire care dã titlul volumului. Elisabeta Iosif scrie curat,  stilul are o uşoarã poetizare, e alegru şi incitant.
 “Captiv în împãrãţia lui Hades” este o parabolã ce împleteşte elemente ale mitologiei, (Hades fiind zeul împãrãţiei subpãmântene, fiul lui Cronos, zeul timpului şi al Reheei, care s-a luptat cu Titanii) cu realul cotidian - fiind vorba de un artist plastic  ce cade în captivitatea unui tunel al timpului. Imaginea unei lumi polimorfe, capabilã sã renascã mereu sub alte înfãţişãri şi  în alte conflicte narative, are ceva de realism magic, întrucât metamorfoza se produce în starea de veghe, e contemplatã cu luciditate, plonjând, apoi,  într-o dereglare a percepţiei, dar şi a mecanismelor lumii. Majoritatea prozelor stau sub semnul unui joc ocult în care”nu lipseşte înţeleptul” dar şi unde ”clownul îşi face jocul”.  Personajele trãiesc într-o lume a lui als ob, fiindcã întreaga prozã izvorãşte din egoul autoarei, prizonierã în Arcadia (unde se aflau templele lui Zeus şi Hera), dar, în care se aflã şi Templul talentului Elisabetei Iosif.
                                                            Al.Florin ŢENE

 

EVADARE DIN SPAŢIUL VIRTUAL
 „Pe… meridiane şi paralele cãlcând” - aşa aş putea (re)întitula volumul de poezie semnat de George Roca, plachetã reali zatã într-o graficã modernã şi care a vãzut recent lumina tiparului la Editura Anamarol din Bucureşti.
Editorul, scriitoarea Rodica Elena Lupu, un observator fin al fenomenului literar din ultimii ani, ea însãşi trecând cu pasul (real) sau cu gândul (virtual) spaţiul scriitorilor de limba romanã fãrã de frontiere, - a editat una dintre cãrţile toamnei anului 2009, dar despre care se va mai vorbi mult şi în anii ce vin. ªi nu se poate altminteri, atâta timp cât George Roca a adunat între douã coperte palpabile, clasice, - emoţii  aproape adolescentine,  dor adevãrat românesc, mici fragmente din  tainele depãrtãrilor şi nu  în ultimul rând, un soi de scrisori sentimentale cu destinatar colectiv. George Roca scrie, comunicã, pentru cã el poartã cu sine o lume. Dezrãdãcinat fizic, prin schimbarea domiciliului de pe Criş, pe partea cealata a lumii, - el devine dintr-un cetãţean dresat de legile scrise, un luptãtor şi... arma sa, de data asta, este Cuvântul. Cum, din fostele caravelele cu scorţişoarã ce porneau dinspre Antipozi spre Europa, spre visul romantic din noi, nu mai ajunge în Carpaţi decât surogatul, parfumul sintetic,  tehologia de vârf, - poetul George Roca jongleazã cu spaţiul şi cu timpu-real, - cucerind avanposturi, legând prietenii  cu cei care  cred încã în miracolul unui simplu Poem. Poezia pe care George Roca o scrie şi ne-o dãruieşte cu largheţe de nabab veritabil, este ca o casã pãrinteascã în care amitirile se depoziteazã, unde, vremurile bune dar şi furtunile lasã urme vizibile.
Cartea „Evadare din spaţiul virtual” face joncţiunea între toate aceste aspecte, ale unui joc de noroc, imagini scoase dintr-un caleidoscop pe care omul modern îl foloseşte cum face magicianul cu bagheta la iarmaroc.Inegale pe plan setimental sunt stãrile de emoţie, ritmul şi stilul poemelor pe care George le adunã între douã „uşi” de carton, un „paravan”, dupã care Omul se ascunde şi lasã numai Poetul sã-şi destãinuiascã, sã-şi asume responsabilitãţile.
Defel testamentar, cu tuşe grave sau chiar jucãuşe, poemul care-l defineşte pe autor este cel al supravieţuirii sale în lumea nouã; sã reziste aşa rãstignit, ca o pasãre care ţine între aripile migraţiei douã continente concrete.George Roca scrie scrisori de prietenie, epistole fãrã pretenţii de-a primi premiul Nobel pentru Poezie. El scrie, lasând sã curgã cuvintele singure, aşa cum curge mustul din strugurii viţei de vie din curtea casei sale de la Oradea, asta... în vreme ce stãpânul casei, Poetul, trãieşte, de pe cealatã coastã a lumii, din ţara cangurilor, bucuria împlinirii vieţii.Dorul i se ascunde dupã silabe, el, românul face un pas înainte în faţa  cetãţeanului Planetei, un  titlu cu care ne place sã ne semnãm actul de identitate şi apartenenţã la lumea prezentã. Ironic, efervescent, molcom sau şãgalnic... ritmul în care George Roca ne face cunoscutã povestea iubirii sale incomensurabile pentru oameni, este cel al firescului. Deşi, uneori scrie dedicaţii prin strofele sale, poetul rãmâne el însuşi, fãrã a se drapa în sintagme care nu îi sunt pe potrivã, nu mimeazã nici o secundã.
Interesante, deşi intenţionat candrii, sunt şi parodiile sale. Tot acel dulce-amar ca un colb bãtut din vremuri care au fost, ne duce cu gândul la un poet autoexilat şi care, pentru a nu se îneca într-un pahar cu absint, se lasã în voia valurilor unui  discurs care, de cele mai multe ori, ferindu-se sã devinã riguros, scorţos, dã în acela românesc neoaş, în râs-plâns.
Cartea „Evadarea din spaţiul virtual”, este o mostrã de dependenţã a individului care se luptã real cu destinul. Volumul acesta este doar un eşantion din paginile foarte multe, pe care George Roca le scrie pentru prieteni, le introduce în sticle, pune dopul de plutã, le aruncã în valurile unii ocean fãrã dimensiune.Câţi dintre noi îi vom recepta mesajul, câţi îi vom rãspune?
                                                         Melania CUC


Monografia ,,GRÃDINA’’

In anul 2006, una dintre distincţiile „Valori culturale” oferite în cadrul Consfãtuirii Naţionale a Intelectualilor de la Sate de revista noastrã şi Mişcarea pentru Progresul Satului Românesc a fost acordatã profesorului Anghel Bardac pentru monografia comunei dobrogene Grãdina. ªi iatã-l acum, pe autorul încurajat de premiul primit, venind cu o altã lucrare de aprofundare a dedicatei sale cercetãri pentru locurile cãrora li s-a dãruit: „STUDIU ISTORICO-ARHEOLOGIC PRIVIND EVOLUŢIA  COMUNEI GRÃDINA”.
 Subliniind acest pas de la monografia obişnuitã, realizatã (conform regulamentului de acordare a distincţiei menţionate)  într-o structurã exemplarã pentru alţi autori, la studiul monografic adâncit prin cercetare istorico-arheologicã, nu facem decât sã extindem exemplul pe care revista noastrã a dorit sã-l dea prin diploma din 2006, pânã astãzi când semnalãm aceastã nouã lucrare ce poate demonstra modul cum se adânceşte un asemenea efort: Fãcându-şi cunoscutã monografia acestei localitãţi cu existenţã milenarã între calcarele balcanice şi granitul munţilor bãtrâni care se îmbinã în peisajul unic al Cheilor Dobrogii printre care se strecoarã râul Casimcea, modest ca celebritate în hidrografie, dar peren pe teritoriul strãvechii Dobrogi şi chiar autoritar faţã de şi mai modeştii sãi afluenţi care-l slujesc de milenii, Anghel Bardac a atras cãtre locurile dragi lui  şi cercetãtori ai Muzeului Naţional de Istorie, şi studenţi ai universitãţii constãnţene şi alţi curioşi în materie de strãvechime a locurilor româneşti. Iar astãzi, iatã, avem un studiu care vorbeşte despre colţii granitici din Jurasicul superior, despre metalurgia cuprului, despre amfore de Thasos, despre drumul dintre Capidava şi Histria marcat cu millia passum  despre  altarele paleocreştine  de la Adam şi La Izvor, despre Hotarele Casienilor, pânã la pietrele scrise descifrate de Vasile Pârvan şi Constituţia Dobrogei – denumirea legii istorice elaboratã de Kogãlniceanu şi C.A.Rosetti, pentru a reajunge  la perioada postedecembristã când Grãdina şi-a recãpãtat statutul de comunã.
 Lucrare meritorie cu care nu numai autorul, ci toţi dobrogenii se pot mândri.


CARMEN CÃTUNESCU, PROZATOARE

     Volumul de prozã scurtã “MÃCAR SÔ de CARMEN CÃTUNESCU, apãrut la Editura Arial 2007, reprezintã o remarcabilã realizare literarã prin constanţele stilistice, competenta stãpânire a registrelor limbajului, punctele de vedere diversificate şi originalitatea ca diferenţã faţã de model.
1. SITUARE CONTEXTUALÃ. Schiţele au fost scrise şi publicate, majoritatea, în anii nouazeci, în plinã mişcare postmodernã. Felurite structuri, elemente şi modalitãţi narative: secvenţialitatea, fragmentarea şi discontinuitatea enunţului sintactic, renunţarea la semnele de punctuaţie şi regulile ortografice, expresiile indexicale, polifonia vocilor narative, marcatã de grafia diferitã a literelor, desenele şi cântecele de lume, introduse de naratorul de persoana întâi în text s.a. - apropie volumul de caracteristicile curentului.
     Carmen Cãtunescu se îndepãrteazã totuşi de excesele postmoderniste, menţinând constant o atitudine medianã. Ironia, de pildã, este introdusã ca procedeu de reflecţie textualã. Dar ceea ce individualizeazã schiţele este dramatismul inclus al fiecãrei situaţii narative. Un bãieţel de la “grupa mijlocie” se confruntã cu misterul morţii (“Ba da”), un tânãr arhitect îşi descoperã dragostea (“Fiind zise”), personalitatea contrastantã a unui profesor de matematici este evocatã în “Precum” etc.
     Unitatea volumului este datã de strategiile narative şi de specificitatea organizãrii textuale. Carmen Cãtunescu foloseşte un tipar personalizat de intitulare. Denominaţia volumului şi a fiecãrei schiţe este alcãtuitã din adverbe, locuţiuni adverbiale şi interjecţii predicative.
     Clasã invariabilã de cuvinte, adverbele se referã, în propoziţie  şi frazã, fie la o parte, fie la întregul conţinut semantic. Carmen Cãtunescu le avizeazã semantismul latent: caracteristici modale, circumstanţe cauzale, indicii temporale, le transformã în motive narative şi le extinde referinţa la întreaga naraţiune. În structura de adâncime, procedeul permite aproximarea sensurilor esenţiale.
     În “D-asta”, amprenta indicialã a locuţiunii adverbiale acţioneazã ca un semnal narativ: deschide textul in media res şi introduce  virtualul cititor în lumea ficţionalã: “ªi numai d-asta vreau, draga mea, sã-ţi “vorbesc”, deşi a trecut atâta vreme...”. Ghilimelele introduse de vocea narativã focalizeazã, ironic, atenţia asupra folosirii inadecvate a verbului. Alãturarea antonimicã a adverbelor “Ba da” rectificã ideea exprimatã anterior. “Chiar numai” exprimã exclusivitatea s.a.
     În cele mai multe schiţe: “Nicio”, “D-asta”, “Precum”, “Chiar numai”, “Fiind zise”, perspectiva aparţine unui narator homodiegetic; el relateazã evenimentele şi se implicã în desfãşurarea naraţiunii cu statut de personaj principal. Deseori, de undeva “par derrière”, perspectiva unui narator heterodiegetic organizeazã compoziţii textului  şi supravegheazã mişcarea personajelor.
     Frecvent, în structura naraţiunii sunt introduse mai multe instanţe discursive. “D-asta” este construitã pe trei voci distincte, douã la persoana întâi şi o alta la a treia; în “ª-aşa”, vocile sunt dublate de monologul interior al personajului principal. Indiferent de persoanã, naratorul se situeazã atât în prezent, cât şi într-un trecut apropiat, pe care îl desface în secvenţe analitice, cãutând semnificaţia evenimentelor în care a fost implicat.
     Personajele feminine şi masculine, de sex şi vârste diferite, surprinse într-un moment de crizã - de obicei, trãirea emoţionalã a unui sentiment încercatã pentru întâia oarã - folosesc varianta citadinã a limbajului popular, forme şi procedee specifice oralitãţii, sub aspect fonetic, lexical şi morfo-sintactic.
     “Nicio” şi “Chiar numai” sunt monologuri interioare, fãrã destinatar determinat. În cel dintâi, personalitatea scriitorului Savel Andrin este recreatã de vocea fratelui sãu, o fiinţa mediocrã: “toatã viaţa m-am protejat n-am citit nu m-am uitat la televizor prea-prea ca sã nu mã tâmpesc...” În relatare, se decanteazã atât invidia: “ultimu’ geniu da’ credeţi-mã cã scrântit aşea ca el mai rar ca unde e multã carte e şi multã prostie” - cât şi atitudinea dispreţuitoare: Savel nu a ştiut “sã trãiascã”..
     Dincolo de amintirile unui individ frustrat, Carmen Cãtunescu realizeaza un experiment textualist. Construit pe o frazã enormã, fãrã niciun semn de punctuaţie, monologul este apropiat, sub aspect conceptual, de trãirile interioare, iar accentul este mutat pe spontaneitatea analepticã.
     În “Chiar numai”, acelaşi procedeu este reluat pe dimensiuni mult mai ample. Subiectul enunţãrii, o voce femininã, îşi evocã existenţa cenuşie lângã un bãrbat   “manglitor” şi pasiunea pentru un medic, traitã cu o intensitate necunoscutã anterior. Expunerea este acronologicã, rememorarea lipsitã de organizare logic - formalã, iar trãirile psihice sunt situate la interferenţa dintre conştient şi inconştient. Într-un text cu o asemenea structurã, Oswald Ducot distingea - în “Le Dire et le dit” - trei instanţe inconfundabile: “Subiectul vorbitor, producãtorul empiric al enunţului, locutorul, responsabilul actelor ilocuţionare şi enunţiatorul, autorul unui punct de vedere, care nu este exprimat obligatoriu prin cuvinte.” În schiţã, subiectul vorbitor este o fiinţã simplã, marginalã, locutorul exprimã insatisfacţia provocatã de o cãsnicie nefericitã, iar enunţiatorul aspirã la o existenţa pasionalã imposibilã.
    

 

 

   

 

Genica vorbeşte asemenea lui Molly Bloom şi este evidentã nazuinţã prozatoarei de a crea o variantã autohtonã a fluxului de conştiinţã. Trezitã de întoarcerea soţului, Molly se strãduieşte sã readoarmã şi gândurile verbalizate într-un asemenea context sunt firesc confuze. Monologul Genicãi este doar tulburat de totala dezordine temporalã. Procedeul, ce atestã suplimentar înzestrarea creativã, are un precedent în romanul “Proces” de Ion Biberi. 
    
2. REGISTRUL POLIFONIC.  “Hai mã” este alcãtuitã din stratificarea mai multor voci, aflate în armonie sau discordanţã: expunerea unui narator “du dehors”, care înregistreazã neutru reperele spaţiale şi diversificarile temporale, vocea medicului, a fetiţei, glasurile pãrinţilor, surprinse într-un trecut nedefinit, lamentaţiile unei paciente şi voci diverse, fãrã menţionarea emiţãtorului.
     Inserţia în enunţ este marcatã şi prin alternarea diferitã a literelor şi a grafiei. Cronologia este alteratã, modalitatea oralã de exprimare, axatã pe situaţia de comunicare, provoacã selectarea anumitor tipare de construcţie şi preferinţa pentru câmpuri lexicale distincte, iar registrele discursive alterneazã între dialog, stil direct şi monolog.
     Sintagma “hai mã”, auzitã într-un timp trecut de fetiţa de vârsta preşcolarã, este rostitã într-un context incompatibil cu normele politeţii, ignorate din neştiinţã. Interjectie cu valoare imperativã, “hai” îndeamnã la acţiune, la ieşirea din inerţie; “mã”, forma familiarã a interjecţiei alocutive “mãi”, reflectã un raport de egalitate între participanţii la procesul de comunicare. Adresatã medicului, propoziţia aparent bizarã: “Hai mã la nisip”, invitaţia, rostitã cu inocentã seriozitate, impune o relaţie interacţionalã nefireascã între locutor şi interlocutor. Reiterarea propoziţiei sfideazã componenţa esenţialã a comportamentului comunicativ, explicã descumpãnirea medicului şi refuzul lui de a continua dialogul în faţa celorlalţi pacienţi.

Personajele vorbesc acelaşi limbaj popular citadin, cu frecvente greşeli de exprimare, aşa cum au auzit în familie sau in mediul socio-profesional. Adverbul “acilea”, folosit de “doamna Titi”, tautologiile: “un mãgar e un mãgar, iar un cal e un cal”, rostite de pacienta “care vorbea blând”, proteza vocalicã, utilizatã de aceeaşi: “m-am dus sã vad ageamia de la Mamaia”, forma oralã a pronumelui nehotarât, folosit de medic: “Lasã-mã sã te vãd un picuţ, olecuţã, cevaşilea” - aproximeazã aceeaşi vorbire perifericã, urbanã, în care se va dezvolta şi limbajul fetiţei.
     Copila cu “faţa serioasã, trãsãturile delicate, nasul şi gura mici”, internatã pentru amigdalitã, este pusã în mişcare de o nelinişte interioarã. Rãtãceşte fãrã astâmpãr pe “sãlile lungi”, mohorâte, întâmpinatã de asistente cu un prietenos “bonjur Ancuţa”. Fiecare propoziţie rostitã de personaj actualizeazã un referent psihic, alcãtuit din reprezentãri mentale.
     Invitaţia adresatã medicului constituie ecoul unui îndemn auzit pe malul mãrii. “Doamna Titi”, lungitã pe plajã, “cu ochelari mari de soare la ochi, cu un prosop pe cap, fredonând o melodie”, agasatã de prezenţa copilei, o trimite la nisip sã se joace cu “gãletuşa”. Aceeaşi propoziţie îi aduce în minte un ajun de Crãciun, într-un alt an, construit antitetic pe entuziamnul fetiţei şi indiferenţa enervatã a tatãlui.. Alt enunţ, adresat femeii “blânde” din salon : “Tanti mâine plecãm” este reflexul propoziţiei rostite de pãrinte într-un timp anterior celorlalte douã “Mâine plecãm Ancuţa-tatã”.
     Dincolo de imaginile sordide ale unui spital de provincie, se contureazã, cu fineţe, imaginea unui copil introvertit, cãruia “faţa i se lumineazã rar de un zâmbet, rar scoate o vorbã”. Tristeţea din “ochii mari, albaştri” dezvãluie drama unei minore ce îşi trãieşte însingurarea în indiferenţa pãrinţilor, impasibilitate dezaprobatã de autorul abstract.
  3.JOCUL DEICTIC  Pronumele personale de persoana întâi şi a doua, formele atone ale aceloraşi, adjectivele şi pronumele posesive, apelativele, numele proprii, prezentul indicativ al timpurilor verbale, împreunã cu deicticele ostensive alcãtuiesc modalitãţile expresive în “ª-aşa”.
     Punctul de vedere al unui narator omniscient controleazã dinamica evenimentelor şi urmãreşte aspectul acţional al fiecãrui enunţ. Glasurile, desfãşurate în aceleaşi structuri popular urbane, interfera cu vocea şi gândurile Tinei, personaj principal, aflat în pragul scolaritaţii: “Mai am un an şi mã duc la şcoalã.”
     Inserţia vocilor în discurs este suplimentar reliefatã prin schimbarea caracterelor grafice.  Evenimentele sunt banale. Insã prospeţimea observaţiei, naturaleţea percepţiei, spontaneitatea      limbajului, gestica nuanţatã, dinamica verbelor, interacţiunea permanentã dintre emiţãtor şi receptor imprimã textului intrinsecã originalitate.
     Tina descoperã semnificaţiile lumii referenţiale şi o irepresibilã dorinţã de cunoaştere o pune in mişcare; “Curioasã mai eşti deşteapta lumii” - constatã enervat-plictisitã mama. Iar copila rãspunde cu seriozitate: “Sunt.” Ea moşteneşte o energie ce nu aparţine pãrinţilor, ci coboarã în timp spre strãmoşi nestiuţi. Din cauza insuficienţei pregatiri culturale, pãrinţii nu o pot ajuta. Mama nu ştie sã explice sensul cuvintelor “pretenţii deocheate/deplasate”, refuzã decodarea neologismului “porno”.
     Strivindu-şi o lacrimã, fetiţa constatã imposibilitatea accederii la informaţie: “de ce se feresc toţi de mine au secrete mã pãcãlesc...” În gând, cu maturitate superioarã vârstei, comenteazã acţiunile adulţilor: “A râs de mine şi eu l-am crezut da’ el nu râdea când” - şi monologul se încheie în stil direct: mama nu râdea.”
     Adesea, replica dezvãluie o intuiţie a distanţei lingvistice dintre ea şi ceilalţi. În fraza urmãtoare, reiterarea verbului “a auzi” este rostitã cu voce tare, restul în gând, cu amarãciune: “Aud aud da’ nu pricep de ce vor toţi sã mã pãcãleascã oare par prea proastã prea nepriceputã...”
     Comportamentul personajului este atipic. Lentoarea gesturilor, mişcarea impleticitã, reacţiile întârziate - caracteristice unei atitudini introvertite - o întorc mereu spre lumea ei lãuntricã.
     Instanţa discursivã utilizeazã dezinvolt mãrcile deictice incluse în prezentul indicativ al verbelor şi deicticele ostensive, însoţite de mijloace extralingvistice: gest, privire, mişcare şi structuri anaforice, cu referinţa la substantivele cunoscute. In monologul inocent, fracturat de vocea naratorului, Tina - intrigatã de comportamentul aparent ilogic al personajelor - încearcã sã decodeze bancul “porno”: “nu pricep ce putea sã-i facã fetei - negrul sã-l omoare da’ el fetei.../ Alege nişte fotografii şi pune restul la loc./ pãi sigur s-o omoare şi el/ Închide uşa în urma ei./ da’ de ce cã doar nu-i fãcuse nimic...”
    Şocul emoţional trãit la cinematograf amplificã dorinţa de cunoaştere. Îmbrãţişarea dintre un bãrbat şi o femeie o aruncã într-o lume a ipotezelor? “Doamne ce i-o fi fãcând... Cred cã vrea sã glumeascã cu ea sã se joace...” Propriile explicaţii i se par inconcludente şi, arsã de curiozitate, se adreseazã pãrintelui: “Ce fac tatã  şopteşte  se joacã - îi mãnâncã urechea...”
     Râsul ei şi amintirea unui gest similar într-un timp trecut, când tatãl o sãrutã şi îi muşcã gingaş urechea se dizolvã într-o trãire necunoscutã pânã atunci: “Ceva dureros se ridicã din stomac şi rãmâne în piept, aşa încât, când vrea sã înghitã, întâmpinã o greutate. Şi atunci vrea sã plângã cã de câte ori o doare ceva, dar imaginea coloratã îi furã ochii...”
     În structura de profunzime, semantismul deicticului ostensiv, inclus în titlu se muleazã pe trãsãturile caracteriale: “Ş-aşa” semnificã atât o atitudine comportamentalã ce iese din tiparele comune, cât şi sensul difuz al contextului: nãzuinţa fetei de a rãmâne, în continuare, la fel cu sine însãşi.
     Dupã  momentul  2000, marcat prin debutul lui Sorin Stoica, la “Paralela 45” cu primul sãu volum de schiţe, “Mãcar sã” contureazã o altã etapã calitativã în dezvoltarea prozei scurte. Carmen Cãtunescu se întoarce spre psihismul de profunzime, cu impulsul de a surprinde însingurarea unei generaţii cãreia, în confruntarea cu rigorile realitãţii contemporane, aculturalitatea pãrinţilor îi rezervã opţiuni limitate şi reductive.
     Ambiguizarea, acuitatea percepţiei, spiritul analitic, descifrarea nucleelor psihice, modalitatea de a combina perspectivele diverse şi aptitudinea de a mânui cu dezinvolturã registrele limbajului atestã prezenţa unei prozatoare de excepţie.
                                               ION BÃLU

 

 

Eveniment editorial marcând şi un important pas spre afirmarea culturii româneşti

Antologia Asociaţiei Scriitorilor de Limbã Românã din Québec (2009)
La mii de kilometri de ţarã, oameni împãtimiţi de frumos, atât de diferiţi ca vârstã, educaţie sau preocupãri cotidiene, se asociazã, ori de câte ori se iveşte prilejul, întru sprijinirea necondiţionatã a promovãrii şi perpetuãrii limbii lor de origine. Asociaţiile, indiferent de vechimea sau coloratura lor, dacã sunt conduse cu onestitate şi conştiinciozitate, devin adevãrate puncte de sprijin pentru comunitãţile de care aparţin. Una dintre ele, mergând pe urmele acestui vechi deziderat, dar ancoratã puternic în curentul novator al timpului, este şi Asociaţia Scriitorilor de Limbã Românã din Québec (ASLRQ).

Adunând, iniţial, în jurul ei, oameni înzestraţi literar din zona oraşului Montréal şi din împrejurimi, conducerea ASLRQ şi-a dat seama cã, pentru a fi cu adevãrat de folos comunitãţii româneşti locale, are nevoie de internaţionalizare. Francofonia, prin extinderea şi plurivalenţa ei, s-a dovedit, în cazul nostru, linia naturalã, ligamentul necesar diversificãrii şi îmbogãţirii moştenirii noastre culturale. Ca urmare, ASLRQ şi-a mãrit constant numãrul de membri, încorporând, statutar, în rândurile ei, nume cunoscute din şi din afara provinciei Québec.

La numai un an de la înfiinţare, remarcându-se prin supleţe, iniţiativã şi inventivitate, ASLRQ a început sã se impunã ca una dintre organizaţiile locale care promoveazã susţinut cultura româneascã. Eterogenitatea asociaţiei, în pofida unor preziceri mai puţin optimiste, s-a dovedit a fi braţul ei de forţã. Debarasatã de pretenţii egocentriste, de mãcinãri interne futile, ţinându-se, declarat, în afara oricãror încercãri de partizanat politic, ASLRQ îşi continuã drumul pe care şi l-a ales.

În colaborare cu Fundaţia Românã din Montréal şi Asociaţia Culturalã Românã, ASLRQ a organizat, a sprijinit şi a participat la numeroase activitãţi de interes comun. Prin intermediul „Suplimentului literar“ al revistei Tribuna Noastrã, ASLRQ şi-a fãcut prezenţa cunoscutã, şi recunoscutã, pe planul cultural local, iar prin intermediul site-ului de internet (www.aslrq.ro), prezenţa globalã. În acelaşi timp, cenaclul virtual „Prietenii poeziei“ stã ca o mãrturie a înţelegerii cu care privim şi încurajãm participarea confraţilor noştri întru ale scrisului, indiferent de coordonatele lor de activitate. Scriitori şi poeţi de valoare recunoscutã împart frãţeşte spaţiul cu autori în curs de afirmare.

Sã nu fie nimãnui, în acest caz, cu mirare cã, bazându-ne pe un fundament atât de solid, am decis sã trecem la editarea unei antologii. Credem cã este cel mai potrivit mod de reprezentare a gradului de colaborare şi asociere la care am ajuns.

Mulţumind, cu acest prilej, tuturor celor care s-au implicat în realizarea acestui proiect, ne afirmãm convingerea cã eforturile noastre vor fi rãsplãtite.

                          Adrian ERBICEANU
                                 Preşedinte
                            Ionuţ CARAGEA
                             Vicepreşedinte

 


Scurtã prezentare
a ASLRQ

Dupã cum se menţioneazã şi pe siteul oficial www.aslrq.ro, site dezvoltat şi întreţinut în totalitate de însuşi vicepre şedintele şi cofondatorul ASLRQ, scriitorul Ionuţ Caragea, Asociaţia Scriitorilor de Limbã Românã din Québec are ca scop sã reuneascã scriitorii de limbã românã din provincia Québec şi scriitorii români cu orientare francofonã din exteriorul provinciei Québec, implicându-se în promovarea culturii româneşti în provincia Québec, în Canada şi pretutindeni în lume. La doar un an şi jumãtate de la înfiinţare ASLRQ numãrã printre rândurile sale nu mai puţin de 45 membri stabiliţi în Canada, România, Franţa şi Polonia (aproape jumãtate fiind şi membri ai USR):  Decebal Armaşu, Angela Baciu-Moise, Veronica Balaj, Alina Beiu-Deşliu, Ovidiu Bufnilã, Elena Buicã, Mihaela Burlacu, Ionuţ Caragea, Eugen Enea Caraghiaur, Marius Chelaru, Daniel Corbu, Melania Cuc, Valeriu Cuşner, Emilia Dabu, Ion Anton Datcu, Ştefan Doru Dãncuş, Adrian Erbiceanu, Petre Flueraşu, Constantin Frosin, Angela Furtunã, Traian Gãrduş, Basile Gliga, Corneliu Leu, Rodica Elena Lupu, Ionela Manolescu, Virginia Mateiaş, Adrian Munteanu, Angela Nache-Mamier, George L. Nimigeanu, Mia Pãdurean, Carmen Poenaru, Aurel Pop, Mariana-Ionela Pop, Ionel Popa, Virgil Rãzeşu, Ana Ruse, Lia Ruse, Dumitru Scorţanu, Petruţa Spânu, Luminiţa Suse, Elena ªtefoi, Miruna Tarcãu, Vicky Tarcãu, George Tãutan, Viorel Zegheru.
Antologia ASLRQ, a treia carte apãrutã la Editura ASLRQ din Montréal, editurã fondatã de Adrian Erbiceanu şi Ionuţ Caragea, prezintã primii 39 membri, în ordinea intrãrii în asociaţie. Antologia cuprinde biografii şi creaţii în limbile românã şi francezã, aşezate în 164 pagini, format academic.
Antologia ASLRQ a apãrut prin efortul colectiv al membrilor, drept pentru care ţinem sã ne exprimãm deosebita recunoştinţã celor care s-au implicat în acest proiect îndrãznet.
Cu deosebitã stimã şi bucurie sufleteascã,

 

 REVISTA DE BUCUREŞTI A LIGII SCRIITORILOR

„Cetatea lui Bucur” – atât de inspirat numitã -, care adunã şi focalizeazã în jurul sãu, creatori din toate colţurile ţãrii, ba şi din toate colţurile lumii, este editatã de Liga Scriitorilor din România, Filiala Bucureşti, în parteneriat cu Asociaţia Românã pentru Patrimoniu şi are în fruntea colegiului redacţional pe o doamnã a culturii noastre, jurnalist, poet, prozator şi realizator de emisiuni TV, Elisabeta Iosif – ca redactor şef; pe doamna Elena Armenescu – redactor şef adjunct, pe  scriitorul şi criticul literar Cristian Neagu – ca secretar   general de redacţie -  şi câţiva redactori de specialitate. E destul sã-i amintim  în acest sens, pe: Elena Buicã din Canada, pe Viorica Enãchiuc, Paul Polidor, Viorica Bãlescu iar George Roca (Australia) şi Nuşa Ilisie (Spania) semneazã ca şi corespondenţi speciali.
O menţiune aparte, se cuvine pentru dl. Constantin Vlaicu,  editor on-line,  cu ale cãrui strãduinţe, revista atinge performanţa actualã de acurateţe esteticã, aspect grafic îngrijit şi fantezie artisticã greu de egalat.
Bine structuratã, ”Cetatea lui Bucur” înmãnuncheazã între paginile ei, nume care şi-au dobândit prestigiu în sfera culturii româneşti şi universale. Impresia este deosebit de favorabilã. E chiar o plãcere s-o rãsfoieşti şi sã te adânceşti în lectura ei. De asemenea, plaja domeniilor luate în discuţie, a genericelor obişnuite şi inedite, este foarte generoasã şi întâlnim tematici variate, de la  Informaţii, Noutãţi, Interviuri, Reportaje, Memoriale, Evocãri, Jurnale sentimentale, Reţete…scriitoriceşti, ştiri despre „Soarta Cetãţii”, „Tablete”.Se face auzitã „Vocea Istoriei”. La loc de cinste sunt Editorialele, semnate de Elisabeta Iosif. Nu lipsesc nici „Însemnãrile despre Artã”; impresiile de Cenaclu; Comentarii, Aforisme, Amintiri, Corespondenţã din strãinãtate, Cronici, recenzii, polemici – reunite în aceeaşi rubricã, Medalioane, portrete literare, Cronici plastice,  ªtiri fierbinţi de la  anumite lansãri de carte, rubrici de Hai-Ku – numite inspirat: „Hai-Ku în Cetate”, în care se precizeazã primele reguli ale acestei specii tradiţionale de poezie fixã  niponã, cu reflecţii în gândirea româneascã.De asemenea, avem parte de „Cãlãtorii de suflet” cu Pr. Dr. Alexandru Stãnciulescu-Bârda cu  texte referitoare la „Excursiile-pelerinaje” -  o rubricã de „Debut”  pentru aspiranţii la glorie literarã, Eseuri, semnate de Al. Florin Ţene – Preşedintele Ligii Scriitorilor din România.
Surpriza revistei o constituie rubrica „Fabule…în actualitate” în care, tot pr. Al. Stãnciulescu-Bârda semneazã un text umoristic: „Caşcavalul popii”.
„Imaginea ţãrii în evenimente” – este datã de Eva Defeses care ni-l aduce în actualitate pe „George Enescu – omagiat de muzicieni spanioli”, ori pe ”Pictorul Romeo Niram – singurul strãin din Garda Regalã a Spaniei” .
De remarcat, interviurile de excepţie ale lui George Roca – cu personalitãţi pe mãsurã: „Dr. Ghe. Drãgan, fizician român stabilit în Australia”; cu „Adrian ªoncondi – poet şi traducãtor de excepţie”,  un „Interviu cu : scriitorul australian de origine românã V. Nichols.
Octavian Curpaş intrã în dialog cu distinsul Lucian Hetco, redactor şef şi webmaster al revistei Newagero-Stuttgart, în care relevã personalitatea de excepţie acestui  publicist şi analist român, animatorul unei vaste reţele culturale prin intermediul revistei Newagero.
Tot Octavian Curpaş  îi ia un interviu poetei Lelia Mossora ca şi scriitoarei şi artistei Melania Cuc, redactor la rândul ei, la revista Newagero.
Stelian Ţurlea – publicã un interviu cu academicianul Mircea Maliţa.
Nu lipsesc lansãrile de  carte – printre care: „George Roca – Lansare de carte la Bucureşti” – prezentare de Georgeta Resteman.
Victoriţa Duţu are la rândul sãu o contribuţie cu „Lansarea Volumului antologic «Izvoarele vieţii»”.Nu putea lipsi din generic „Memorialul Artur Silvestri – cu numeroase evocãri în pagini emoţionante, ”.
La rubrica de Poeme semneazã atât scriitori consacraţi: Adrian Botez, Aurel Anghel, Cristian Neagu, Dan Lupescu, Daniela Voiculescu, Elena Armenescu, George Roca, Gheorghe Neagu, Ioana Stuparu, Victoria Milescu, dar şi cei care îşi exerseazã condeiul la Prima Verba.
O rubricã specialã este destinatã Prieteniilor literare, în care Florin Dochia ne aduce în memorie „Mari prietenii în corespondenţã; Andre Gide-Paul Valery  şi tot domnia sa evocã într-un text „Paris: de trei ori Cioran” – figura filozofului sceptic de origine românã, trãitor la Paris.Rubrica de Prozã  este  semnatã de Elena Armenescu, Elena Buicã, Elisabeta Iosif, Emil Bucureşteanu; Nuşa Ilisie, Victoriţa Duţu şi alţii.Sunt evocate personalitãţile universale de curând plecate dintre noi:  Artur Silvestri şi Andrei Vartic.Reportajul despre „Arizona” – al Elenei Buicã  aduce impresii personale şi fotografii inedite ale autoarei prin aceste pãrţi ale lumii iar George Roca scrie despre „3 bihoreni pe acoperişul Europei”.
Nu e neglijatã nici componenta spiritualã, ca dimensiune a personalitãţii umane şi aici semneazã Elena Buicã, Elisabeta Iosif şi Melania Cuc, în articole cu tematicã pascalã.Vocea Istoriei” se face auzitã prin scrierile lui Dumitru Rãdoi – care oferã  „Simboluri şi datini traco-geto-dacice”; Victoria Bãlescu semneazã mai multe articole despre perioada regimului monarhic românesc şi despre faptul cã trebuie sã aducem „Veşnicã cinstire eroilor neamului românesc”.
Cezarina ADAMESCU

Revista literarã Dor de Dor nr.51-2009

În pofida greutãţilor pe care le întâmpinã şi indolenţei unor factori locali, care potrivit legii îi pot acorda un sprijin ( Comisia Judeţeanã pentru Culturã din cadrul Consiliului Judeţean  şi Centrul Cultural Judeţean ), Marin Toma din Dor Mãrunt ne surpinde iarãşi plãcut în ceea ce priveşte diversitatea şi valoarea materialelor publicate în ultimul numãr al revistei . Petre Herţan semneazã un cuprizãtor material intitulat «  Alexandru Husar, vievodul luminat al propagãrii ideii europene, maestru al umanismului «  în care este consemnatã marea contribuţie a renumitului filozof, istoric şi literat la propulsarea progresului social prin integrarea esteticii a literaturii, a istoriei naţionale şi a civilizaţiei autohtone în cotextul european şi în universalitzate . Fãcând referire printre altele şi la volumul«  Ideea europeanã «  scris de marele cãrturar , autorul articolului menţioneazã şi aprecierea reputatului esesist ieşean Constantin Coroiu : «  Carte de referinţã a cunoaştrii noastre europene care aduce imaginea mişcãrii şi apartenenţa spritului românesc în coordonatele spiritului european « . Articolul publicat conţine şi alte referiri la activitatea creatoare a marelui om de culturã ardelean dar şi o sintagmã relevantã a acestuia: «  nu te poţi pronunţa în cultura românã fãrã un stagiu la Iaşi ». Daniel Grigore –Simion, cãlãrãşean de origine şi deţinãtor a mai multor premii literare debuteazã în paginile revistei cu patru frumoase creaţii lirice, fãcându-i– se de cãtre redactorul şef al revistei şi o scurtã prezentare . În continuare, George D. Piteş ne face sã zâmbim citindu-i pagina de catrene apãrute în volumul «  Solstiţii de iarnã «  dupã ce Gheorghe Penciu face o  scurtã apreciere criticã asupra cãrţii .  Proza scurtã este semnatã de Huţuleac Dragoş care în «  Gânduri rurale «  ne oferã o minunatã povestire din lumea satelor plinã de satirã şi taine ….lumeşti, înconjuratã de aureola bunului simţ, caracteristicã omului simplu.

  Tot la acest capitol semneazã şi Miron Ţic o micã întâmplare intitulatã «  Amintiri ». Pagina rezervatã culturii creştine  este dedicatã sãrbãtorilor religioase din aceastã perioadã iar Antonia Bodea în «  Viaţa dupã  Descartes sau Umbletul îndoiellior de Andrei Fischof » face o analizã pertinetã a volumul de poeme «  Umbletul îndoielilor «  aplecându-se preponderent pe latura filozoficã a creaţiilor sale . Poezia albanezã este reprezentatã de Sabile Kecmezi- Basha prin traducerile lui Baki Imeri . În acest numãr sunt publicate douã frumoase poezii din volumul « Anatomia iubirii «  apãrut şi în limba românã în 2009. Un scurt dar interesant articol semnat de prof. Roxana Giuglan din Lehliu garã şi însoţit de imagini color, face referire la schimbul cultural care a avut loc timp de 10 zile între tinerii din România , Turcia, Bulgaria şi Franţa . Marin Toma, parafrazând titlul unei cãrţi de poeme a regretatuluzi Mihail I. Vlad scrie un material intitulat «  Adevãrul despre Eminescu «  în care sintetizeazã aspecte mai puţin cunoscute despre viaţa marelui poet, finalizându-l cu poezia «  Criticilor mei «  . Elevul Toma Mihai Iulian din clasa aVIIa de la  şcoala generalã din Dor Mãrunt Garã sub titlul «  Aminturi din vacanţã » descrie  cu multe emoţii, trãrile sale în cele zece zie petrecute în judeţul Neamţ. Scriitorul Nicolae Rotaru sub un motto inspirat din Nichifor Crainic («  Inima neamului nostru e-n grâne /Dãru-i-o lumii flãmândã de pâine » ) publicã articolul «  Dor de Doare «  în care trateazã douã idei capitale: tragedia ţãranului român şi pericolul spulberãrii demnitãţii de a fi român ca urmare a nepãsãrii celor care ne conduc destinele .
                                              Constantin MITULESCU 
     

 

“Reparãm onoare şi clondire”
  

A apãrut recent la Editura Limes din Cluj-Napoca volumul de satirã menipee cu titlul simbolic Reparãm onoare şi clondire, semnat de Florica Bud.Volumul se lectureazã pe nerãsuflate, cititorul fiind incitat prin modalitatea de abordare a pamfletului. Realitatea cotidianã este tratatã cu seriozitate, sprijinindu-se pe ironia muşcãtoare şi un umor de calitate, care alunecã uneori spre burlesc.
 Reuşita pamfletelor rezidã şi în modul în care autoarea utilizeazã diverse procedee artistice: portretul-caricaturã, monologul interior, comicul de situaţie şi de limbaj, onomastica, inovaţia lexicalã etc. Întâlnim o varietate de entitãţi interesante: Motanul Treci Strada Dacã Îţi Dã Mâna, Strat De Morcovi Ecologici, Doris Mãgãruşul, Încãpãţânarea Copitelor Tinere, Partidul Ciociolinatelor, Scribominotaurul, Cloantza and Mammona.
Titlurile satirelor sunt şi ele în ton cu umorul întregului volum: Coana  Chiriţa pleacã la Monaco, Din iubirile unui impotent politic, Fecioarele din Parlament,  Dictatura facturilor, Sexiporcuşorul Românesc,  Gropi evropene pentru un primar etc.
 Stilul autoarei fiind caragialesc, nu lipseşte ironia muşcãtoare, iar sarcasmul este omniprezent. Întreaga operã pare a fi o tragi-comedie inspiratã din realitatea cotidianã, cu episoade rupte, parcã, dintr-un scenariu sui-generis. Florica Bud insistã pe aspectul politico- social, dovedind un ascuţit spirit de observaţie. Modalitatea în care sunt tratate moravurile societãţii reflectã originalitatea stilului cãrţii. Asistãm la un discurs al indignãrii şi al absurdului, oglindit direct, nonşalant şi acid: Piei Drace! Dacã s-au priceput la ceva guvernele care s-au succedat la putere apoi la .... a scoate nevoiaşi pe bandã rulantã au excelat. (Dictatura facturilor).
 Ironia şi sarcasmul sunt mânuite cu multã iscusinţã. Personajele aparţin unor categorii variate: Fãptura ei angelicã se scurge printre degetele noastre slinoase, asemeni nisipului clepsidric, lãsându-ne pe vecie neconsolaţi... Marea Divã se teleporteazã la Monaco, în împãrãţia lui Albert cel Roşu... şi chiar dacã nu este roşu... ce importã? Când în incomensurabilul gol lãsat de trupul sãu divin de nimfã nãvãleşte peste noi gripa porcinã... (Coana Chiriţa pleacã la Monaco).
 O altã armã a autoarei este observaţia finã, care evidenţiazã capacitatea de a crea o atmosferã adecvatã. Cititorul are impresia cã totul se desfãşoarã sub ochii lui: Luca repetã substantivul comun gâsculiţã cu atâta plãcere de parcã el ar fi tatãl copilului deputatei europarlamentare Hanna Larsen care, aflatã în miezul evenimentelor, îşi alãpta cu sârg pruncul din sânul drept. Celãlalt, aşteptându-şi cuminte rândul, se sprijinea picurând obraznic pe rezoluţia douãsuteunu, aflatã pentru studiu în faţa proaspetei mãmici. (Când Luca nu iubeşte).
 Indiferenţa împuterniciţilor europeni este reflectatã prin acelaşi umor de calitate: Grija Preaînalţilor trimişi pentru pisici, porcuşori, câini, gãini este emoţionantã. Pãcat cã Mãriile Lor nu au observat cã, pe lângã aceste patrupede, mişunã, e drept cam fãrã ţintã, nişte animãluţe bipede, care au tot felul de necesitãţi. (Sexiporcuşorul Românesc).
 Discursul autoarei este unul referenţial. Oamenii devin victime ale dramei sociale. Totul este aidoma unei piese de teatru în care jucãm cu toţii. Umorul fin vine în completarea ideii: Cât priveşte teoria cu privire la bunãstarea românilor se aud numai lucruri bune. Legile curg pe spinarea noastrã cu viteza luminii, iar Mãria Sa Binele va veni cu Mocãniţa. Fac parte fãrã dubiu dintr-un popor protagonist al serialului de prost metraj, Scapã cine poate! (Din iubirile unui impotent politic).
 Florica Bud realizeazã un aspru rechizitoriu, înfierând tarele sociale. Drept urmare interogaţiile devenite lait-motiv imprimã firului epic o turnurã tulburãtoare. Autoarea deţine ştiinţa de a nara, şocându-şi deseori cititorii. Personajele se identificã în plan real. Poantele hazlii şi limbajul colorat fac deliciul cititorului.
 Anumite satire ilustreazã conducerea defectuoasã, incapacitatea de a aşeza societatea româneascã pe fãgaşul ei normal.Lumea prozei sale este una a contrastelor şi a neputinţelor:
Îl aşteaptã vremuri grele pe bietul şi bãtrânul Ţãran Român, dar ce conteazã la câte juguri a tras... cel neeuropean va fi o adevãratã onoare pe spinarea sa obositã. (Ţãranul Român şi Preaînalta Poartã).
 Existã o alternanţã de planuri. Pentru a nu plictisi cititorul, autoarea pãrãseşte tonul grav în favoarea ludicului: Doris Mãgãruşul, şeful grupului parlamentar Încãpãţânarea Copitelor Tinere, s-a supãrat gradat, şi a arborat starea cleştar, pur şi simplu întorcându-mi vexat ceea ce meritam... adicã locul unde avea tatuatã o inimã proaspãt strãpunsã de sãgeata lui Cupidon... (Partidul Încãpãţânarea Copitelor Tinere)
  Cu aceeaşi tentã umoristicã realizeazã portrete caricaturale: Mi-o închipui pe distinsa doamnã ministreasã... cãlare pe Pegasul cu douã roţi de tractor, rãmas de pe vremea când încã fetiţa-ministru nu avea vârsta de pionierã, ci era doar şoaimã a patriei, cu codiţa rãmasã de atunci nepieptãnatã, care... fluturã în vânt, în loc de legãmânt, întâiul meu cuvânt de pionier... pardon!, ministru! ( Ministreasa şi Pegasul).
 Prin stilul inconfundabil, semnalat pe coperta a patra a cãrţii de cãtre criticul Gheorghe Grigurcu, naturaleţea exprimãrii, accentele protestatare, umorul savuros, limbajul expresiv, volumul Reparãm onoare şi clondire se integreazã în circuitul prozei de calitate.

 Pamfil BILŢIU

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971